Adevărata sustenabilitate de Maramureş, la familia Florian din Preluca Nouă

Fapte, mâini bătătorite, nu poveşti
De-a lungul timpului, copleşiţi de patriotism local, dar mai ales de speranţa unor rezultate pozitive, am visat că Maramureşul poate fi sustenabil, că s-ar putea, la o adică, gospodări singur.
Ici-colo am avut semnale pozitive: primarul comunei Mireşu Mare ne-a spus în mai multe rânduri că în câteva domenii se poate asigura hrana populaţiei, de meserie fiind. Vasile Tînc, viceprimarul său, legumicultor, la fel, confirmă că anul acesta s-au produs zeci şi zeci de tone de legume. Porumb şi grâne la fel. Ferme de porci avem. În alte domenii, iar veşti bune. Cu ocazia unui interviu, preşedintele Consiliului Judeţean, Ionel Bogdan, ne-a servit informaţia că avem în conservare mine cu importante resurse de aur, argint şi cupru. La fel şi sare. Mai mult, a lansat idea a trei parcuri de fotovoltaice de peste 30 MW/h energie verde, în contextul în care consumul Maramureşului ar fi undeva la 150-200 MW/h.
Dar peste toate, sustenabilitatea vine de la omul simplu şi de la exemplul personal, nu doar de la strategii de dezvoltare. Unde altundeva să căutăm sustenabilitatea de­cât la cei care o practică de generaţii? Aveam de ales între cătunele ucrainene din Munţii Maramureşului (dar migraţia masivă şi banii trimişi “de afară” ar dilua rezultatul) sau pe Culmea Prelucilor. Primarul Ştefan Mihalca din Copalnic Mănăştur ne îndrumă spre familia Ionel şi Aurica Florian din Preluca Nouă, pentru o mostră de …sustenabilitate. Pe scurt, reamintim peisajul Prelucilor de odinioară: un deal imens, mărginit de Defileul Lăpuşului şi de drumul naţional Baia Mare-Târgu Lăpuş, plin de sate şi de cătune, din păcate nu cu statut propriu administrativ, ci împărţite între două oraşe şi vreo 5 comune. N-au avut curent, n-au avut apă, n-au avut drumuri. Femeile năşteau acasă sau în car, în drum spre oraş. Apoi, pe când le-au avut, i-au năpădit mistreţii. Acum dau târcoale urşii. Cum au supravieţuit?

Soţii Ionel şi Aurica Florian din Preluca Nouă sunt un exemplu inclusiv pentru satul lor de supravieţuitori, de oameni de deal-munte. Au de departe cea mai mare gospodărie, în condiţiile în care nu au accesat deloc fonduri europene. Au făcut şi fac totul singuri, cu mâinile lor, cu banii lor. Amestecă tradiţie cu modernism, primul semn de sustenabilitate reală. “N-am prins noi ca generaţie născutul acasă, doar am auzit poveştile. Dar am prins alte cele… am prins în 1996, înainte de asfalt, drumuri cu noroaie de am adus prima noastră maşină tractată cu un ARO, iar noroiul venea până pe capotă… Acum, s-au schimbat vremurile, dar munca noastră, nu. Suntem de 26 de ani căsătoriţi, am pornit cu 4-5 vaci, le prindeam în jug. Am ajuns de ne-am făcut ale noastre, avem acum 25 de vaci plus 5 viţei, am făcut o hală. Avem 15 scroafe, inclusiv experimentăm acum cu porci vietnamezi. Plus găini de rasă şi de toate cele ce trebuie unei gospodării. Am făcut totul fără fonduri europene, pe banii noştri. Nu că ne-am temut, cât că am avut experienţe nefericite peste ani, cu asociaţii, de-am ajuns la ministrul Agriculturii să ne plângem. Ţinem cam 13 hectare de teren, cel declarat la APIA, dar probabil peste 20 de hectare, cu pădure şi fâneţe. Uite, vezi casele de acolo de departe? E satul Aspra acolo, până dincolo de valea lui Crăciun, la linia orizontului, e tot al nostru!”, spun soţii Florian. Nu-şi imaginează viaţa altfel, fără a munci zi şi noapte. O recunosc şi ei, ceea ce fac e mult mai mult ca un serviciu de 8 ore, e zi-lumină. O spun şi că n-au încotro, au două fiice, la facultăţi în Cluj şi Timişoara, ce trebuie susţinute. Dar e vizibil c-o fac cu plăcere, că iubesc munca şi animalele. Când scrofiţa vietnameză s-a trântit pe jos şi s-a pus la alăptat puzderia de purcei negri ca tăciunele, rotofei, Aurica îi privea cu drag. La fel, Ionel a scos viţeluşii la câmp cu drag, îndrumându-i cu mâna, fără să “îi atingă cu joarda”.
Sigur, dincolo de volumul imens de muncă, vin şi satisfacţiile. Dar nici nu e totul perfect aici. “Avem probleme şi cu pădurea, tot fac parchete să ne-o taie, cum nu am fost cooperativizaţi şi nu avem acte pe tot. Apoi, nu înţeleg cum noi nu putem fi zonă defavorizată, când Vima Mică din vecini este, când Şişeştiul sau alţii sunt defavorizati. Cică şi Baia Mare. Aici, Prelucile, chiar dacă avem de mulţumit autorităţilor pentru drumuri, chiar s-ar potrivi statutul, ne-ar ajuta”, spun soţii Florian. Amestecul de mentalitate veche şi nouă dă aici măsura sustenabilităţii. Au păstrat găbănaşul din lemn în curte, străvechea căsuţă de lemn în care se depozitau grânele. Dar purceii îi vând prin Internet, ajung şi-n Constanţa sau Craiova. Brânza o distribuie în oraş, nu au vreme de stat în pieţe. Adevărul e că activitatea e aici la modul perpetuum mobile, tot timpul au de pus mâna pe ceva, de dat de mâncare, de fugit la un animal sau chiar la culturi. Au avut şi 15 viţei, au de prelucrat şi 300 de litri de lapte pe zi! Aurica Florian a învăţat să facă şi însămânţări şi are de fugit prin toate satele de pe Preluci, la cerere. “Din păcate, peste zece ani veţi vedea tot mai puţine animale şi aici, pe Preluci. Tinerii pleacă, la serviciu în oraş, în Occident sau la şcoli. Noi facem cât putem, dar tinerii nu simt aşa nici pământul, nici animalele, ce-i drept nu se câştigă banii uşor în meseria asta”, spune ea. Pe de altă parte, se vede bunăstare, se vede de departe “sustenabilitatea” căutată. Anii trecuţi, împrejmuiau terenurile cu garduri electrice, de teama mistreţilor. Reapar, dar nu mai sunt mulţi. Anul acesta, pe Preluci au fost foarte multe fructe, de unde bănuim că se vor reactiva legendarele horincii ale Prelucilor. În anii 70-80, spune legenda, la urcarea dinspre Copalnic era pus un clopot şi se stătea “pe rândul casei” la clopotit, când vedeau că urcă maşina Miliţiei sau alta suspectă, pălinciile erau dosite, oprite, uneori şi animalele, mai cu seamă viţeii.
La timpul prezent însă, Culmea Prelucilor arată ca o mică Elveţie: drumuri de asfalt perfecte, cu mici excepţii, case izolate, o toamnă superbă, peisaje cu vedere până spre Baia Mare sau spre Munţii Gutâi şi Ţibleş. Sustenabilitatea îşi arată colţii şi-n sens modernist: mai o eoliană, mai un grup de fotovoltaice, în timp ce pe alocuri continui să vezi animalele domestice în semilibertate, cu văcuţa sau porcul liberi traversând uliţa. Mici tentative de turism cochet se contrazic cu munca îndârjită a oamenilor locului, cu orăşenii fugiţi de stres, dar care nu ştiu ţine furca în mână. Dar suntem convinşi că se va găsi echilibrul. Culmea Prelucilor e o mostră de supravieţuire şi de sustenabilitate prin sine!