Am citit recent un interesant documentar despre rostul întrebării în viaţa omului. Întrebarea face parte din fiinţa noastră, dar parcă nu o luăm în seamă. Aparţine firescului. Andrei Manolescu crede că întrebarea stă la baza civilizaţiei de tip european, este legată indisolubil de raţiune, de ştiinţă şi democraţie. Ce ne-am face fără întrebări? N-am putea păşi înainte. Am sta pe loc ca o stană de piatră. Nu este domeniu în care întrebările să nu se cuibărească.
Ca jurnalist, am formulat sute şi mii de întrebări. Ele sunt coloana vertebrală a gazetăriei. Cu ajutorul lor mi-am apropiat foarte mulţi oameni. De la omul simplu, la savant. Toţi punem întrebări despre soarta noastră. Stăm sub semnul interogaţiei. Cum să lămureşti starea sufletului dacă nu te întrebi periodic. Ce se întâmplă cu tine, omule? Ce se întâmplă cu tine, societate, în care îmi duc viaţa? Ne întrebăm, de pildă, cum ar trebui să facem faţă scăderii demografice a României? Ce ar trebui să se întâmple în România pentru ca românii să se întoarcă acasă? De ce domeniul infrastructurii nu mai are prioritate? De ce nu avem autostrăzi ca Slovenia, sau ca Ungaria?
Da, avem o viaţă plină de întrebări! Se întreabă şi alţii. Un economist francez, sfătuitorul actualului preşedinte, într-o carte recentă, despre scurta istorie a viitorului, se întreabă: „Dar România”? Adică de ce nu am reuşit să ne sincronizăm cu alte ţări? De ce nu avem un proiect de ţară? De ce ezităm să avem o strategie şi un consens politic puternic!
O profesoară de ştiinţe politice lansează întrebarea: ce putem face pentru a avea mai multă încredere în noi şi în alţii? De ce ne domină atâta indecizie? Trebuie să recunoaştem, mai ales cei care am trăit şi în epoca apusă, că întrebarea se bucură de un mare prestigiu în lumea liberă. Avem posibilitatea de a întreba orice, pe oricine, în mod public sau privat.
Cine limitează posibilitatea de a pune întrebări nu prea se pune în slujba libertăţii. Avem multe necazuri în România! Dar ne-am câştigat libertatea de a afirma şi de a întreba. Aici nu uit a spune că este bine să ascultăm de lege şi nu în ultimul rând de bunul simţ. Întrucât formele euforice ale libertăţii, care locuiesc în preajmă, se manifestă şi prin întrebări puse aiurea. Adică întrebi ca să nu taci. De unde rezultă o gândire strâmbă şi superficială, care decolorează realitatea. Şi face mult rău sufletelor ziditoare. Aşa că vorba poetului, tu te-ntreabă şi socoate!
Întorcându-mă prin vreme, şi Socrate, înţeleptul lumii antice, era un mare întrebător. De la el ne-a rămas ideea că întrebările bune aduc răspunsuri bune. Întrebările se nasc din frământarea gândului. Aşa că mă întreb: cum să determinăm competenţii, inteligenţii şi cinstiţii să se implice în conducerea ţării. Tot Socrate ne arată calea. El a pus întrebări politicianului pentru a-i vedea înţelepciunea. Aşa, cel din fruntea cetăţii iese de sub acoperire. Adică ori străluceşte, ori îşi dă arama pe faţă. Practica aceasta pe la noi nu o întâlnim. Mie îmi place ca în timpul dialogului nimeni să nu deţină supremaţia. Cum se spune: discutăm de la egal la egal. Preferabil, cât mai inteligent.
Punem întrebări să ne cunoaştem (mai rar), ori să-i cunoaştem pe alţii. Dar mai ales despre ce va fi în ziua de mâine. Dacă trecutul îl mai putem desluşi din cărţi, prezentul ne permitem să-l privim în faţă (dacă-l vedem), dar cum stăm cu viitorul?
Mi-a spus un înţelept că în afară de Dumnezeu nu poate nimeni să ştie ce va fi. Omul, curios din fire, îşi asumă condiţia horoscopului. Oare ce întrebare să pun acum, la sfârşitul acestui text? M-am gândit să ne întrebăm care sunt marile riscuri ale vremii noastre. Sunteţi liberi să formulaţi răspunsuri. Mă tem ca vremea noastră să nu-şi piardă puterea de judecată. Eu cred în partea luminoasă a lunii şi rămân fascinat de spusa lui Dostoievski. Care credea că frumuseţea va salva lumea.




























