Angajaţii plătesc direct 10,5% pentru pensie, 5,5% pentru sănătate, 0,5% pentru şomaj şi 16% impozit pe salariu, iar angajatorii suportă CAS 15,8%, sănătate 5,2%, impozit pe profit 16%, fond boală 0,85%, şomaj 0,5%, fond accident 0,19% şi fond garanţie 0,25%. Se adaugă impozitul indirect pe consum de 19%, respectiv 5% la alimente, deci jumătate din veniturile salariaţilor şi ale firmelor sînt datorate ca impozite şi taxe. Nu e mult (faţă de alte state), însă unora li se par împovărătoare şi le ocolesc prin evaziune fiscală şi muncă la negru. Corupţia fiscală trebuie sancţionată mai eficient, instituţiile de stat ar fi bine să se coalizeze pe toate căile!
România este ţara europeană cu cea mai redusă colectare, ponderea veniturilor bugetare în produsul intern brut fiind diminuată din două cauze: impozitele şi taxele scad fără argumente clare, iar evaziunea fiscală de 18% şi munca la negru iau forme tot mai sofisticate. Fiscul a fost reformat în 2008, dar ministrul a declarat că abia 20% dintre computere se află în reţea, semn extrem de rău. Nu există o bază electronică de date privind contribuabilii, deci fiscul nu poate implementa controalele încrucişate. Munca la negru a luat un nou avînt prin pensionari, care acceptă să muncească fără forme legale şi mint în faţa inspectorului de muncă, susţinînd că se află în trecere, fiind amici cu patronul. Un cetăţean din Baia Sprie a reclamat la redacţia noastră că un pensionar cu handicap gradul II lucrează ca şofer la un depozit de lemn, fără să fie înscris în registrul electronic naţional al salariaţilor Revisal. În poveste apare un poliţist protector de evaziune fiscală şi muncă la negru, care ar fi „împrumutat” 100.000 lei de la patronul depozitului de lemn. Aşa se fac averile fără muncă, înşelînd statul prin complicitate!
Mai sînt şi alte eşecuri în sistem, dar în principal cele două ameninţă bugetul de stat. În aceste condiţii, derapajul fiscal ia amploare şi veniturile bugetare scad, colectarea accizei şi a taxei pe valoarea adăugată e mai slabă cu 700 de milioane de lei, fapt ce nu poate fi explicat în condiţiile creşterii consumului cu 5% după măririle de salarii din 2016 şi 2017 şi după explozia pensiilor bugetare – au revenit în plată după ce au fost eliminate în 2010 şi s-au acordat derogări absurde ca unii să se pensioneze la 40 de ani!
Cheltuielile de personal au urcat cu 10% în 2016 şi probabil cu 20% pe medie în 2017. Efectul este negativ, salariaţii statului au venituri mai mari, însă eficienţa lor a căzut. De exemplu, fondurile europene au rămas în urmă, pe UE sîntem ultimii, cu absorbţie de 90% – ceea ce înseamnă că am pierdut 200 de milioane de euro, adică vreo 100 km de autostradă.
Cel mai important ministru este cel de Finanţe, el trebuie să propună şi să susţină cu tărie o strategie fiscal bugetară cu planificare după regulile europene ale prudenţei şi deficitului şi cu verificarea plafoanelor. Aceasta este cea mai importantă politică de stat în acest an, chibzuirea banilor, eliminarea risipei – care nu este „drept cîştigat”! În perioadele de creştere economică (pe 2016, cea mai mare din UE, deşi bazată pe consum), statul român n-ar mai fi cazul să stimuleze economia, pentru ca bugetul să fie excendentar, cu deficit sub 3% – în caz contrar, semnul ar fi cum nu se poate mai rău.
Principiul contributivităţii nu este agreat, însă deocamdată pe aceste contribuţii ne bazăm ca să menţinem statul funcţional. Regulile de taxare se schimbă, tind să fie prea relaxate, dar fiscul trebuie reformat încă o dată şi reimpulsionat să facă ordine în evaziunea fiscală, prin acele controale încrucişate. Zece ani de zile, ştie sigur informatorul nostru din Baia Sprie, depozitul de lemn a făcut evaziune fiscală groasă. Oare de ce inspectorii de stat n-au reacţionat? Nu-i tîrziu nici de acum înainte, deoarece reclamaţia a ajuns la instituţiile de stat.
