Editorialul „Bătrînele din Voronej” (G.M. nr. 8317/17.08.2017) mi-a răscolit sufletul, ducîndu-mă înapoi într-o perioadă a vieţii mele trăită în amar şi jale. Ca elev în clasa a V-a (anul 1952), în comuna Horea, judeţul Alba, eram îngrijorat de pericolele la care era expusă mama pe drumul plin de gropi şi praf, pe o distanţă de 30 km, pînă la Exploatarea Minieră Gîrda de Sus, ca angajată a acesteia, unde se extrăgea, pentru marea noastră prietenă de la Răsărit, materia primă necesară „întăririi păcii”. Nu realizam atunci că mama, văduvă de război cu cinci copii, avea să-şi sfîrşească viaţa ca urmare a iradierii cu preţiosul metal după care a scormonit şi ea în pămînt (uraniul)!
Tot în acea perioadă, reţin cum moţi încadraţi la Gîrda sau în alte exploatări similare se mîndreau cu salarii „cît muntele” şi că după cinci ani pot ieşi la pensie. Aceştia – tristă realitate – nu puteau înţelege că la 2-3-5 ani după pensionare plecau definitiv din lume.
Un frate al meu, urmînd un curs de calificare ca pădurar la Băiţa-Blaj-Bihor, de unde se extrăgea acelaşi minereu, pentru acelaşi beneficiar, a părăsit cursul înainte de termen, cînd a văzut cîţi mineri îşi distrug sănătatea intrînd zilnic în pămînt, unde radiaţiile erau mult mai agresive decît cele de afară, dar şi acestea fiind nocive pentru toţi ceilalţi. Inclusiv fratele meu a sfîrşit ca urmare a asimilării acestor iradaţii, deşi nu a lucrat ca miner!
Ulterior, mi-a căzut în mînă „Casa cu ochii scoşi” a lui Romulus Zaharia, în care autorul redă amănunte privind exploatarea zăcămintelor de uraniu din mina Băiţa-Plai, totul sub supravegherea şi cu utilajele specialiştilor sovietici (inclusiv cale ferată şi sute, sute de vagoane cu minereu plecau în flux continuu către URSS). Mi-a confirmat încă o dată această carte „marele umanism al marelui prieten” faţă de români.
Tot ce am relatat aici sînt realităţi care să-i fie împlîntate în faţă acestui mare vice-domn-tovarăş Rogozin, ca să-i astupe gura, să-l facă mic-mic precum un pitic, să nu i se mai audă vocea cu care aruncă mizeriile lui (ale lor) peste alţii, pentru că a trecut vremea falsificării istoriei. Iar despre umanitatea soldatului sovietic în România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Germania, în război, să nu mai vorbim… Rogozin nu a văzut, nu a auzit, sau a muţit faţă de relatările mass-mediei europene, în special după Perestroica şi după anul 1989. Se aude, domnule vice sovietic?
Gheorghe NEAG, Baia Mare
