Sînt subiecte aprinse în jurul nostru despre care se vorbeşte cu o jumătate de gură sau sînt ocolite cu desăvîrşire. Să nu cumva să-i supărăm pe cei care au încălcat legile. Au furat copios dar pozează în îngeri. Domnilor, furătorii, sfidătorii dar mai ales cei care vă jignesc acasă trebuie protejaţi! Cei care încercăm să ne dumirim, în virtutea profesiei, să povestim despre o realitate evidentă, sîntem taxaţi ca naţionalişti. Da, sînt naţionalist preţuind toate naţiunile lumii. Dar cămaşa este mai aproape de trup. Apoi nu se spune că nu ne mai trebuie nouă ţară, pămînturi, păduri şi aur că doar s-a schimbat lumea. Alţii trebuie să vină, iar noi să învăţăm, dacă pricepem, cum ne-a intrat capitalismul în casă. Unii am fost destinaţi să trăim în două sisteme. Mie ca jurnalist mi-a prins bine. Materia primă pentru presă este din belşug. Vremea a trecut, aproape trei decenii, şi a fost posibil să ne luăm lumea în cap. Libertatea de a ne călători, parţial sau definitiv, trăieşte marea euforie. Românii pleacă peste mări şi ţări. O duc mai bine. Au dus cu ei drapelul şi dorul de casă. Asta este valabil doar pentru prima generaţie. Că apoi vine, firesc, asimilarea, integrarea. Dacă abordăm flamura acestui fals entuziasm atunci chestiunea este rezolvată. Dar acasă rămîne ţara. Ce se mai numeşte ţară? Ţara înseamnă pămînt şi apoi cer. Numai că pămîntul ţării se înstrăinează. Dacă eşti împotrivă, primeşti sigiliul că nu eşti european. Că nu ştii pe ce lume trăieşti. Dar cum rămîne cu retrocedările proprietăţilor imobiliare? Este un carusel care nu se mai termină, despre care nu se vorbeşte. Ba mai mult subiectul se ascunde. Mai ales în Transilvania. Confratele Ioan Buduca susţine că draftul legii retrocedărilor a fost adus guvernului Tăriceanu, prin 2005 de un consultant politic care tocmai venise de la Budapesta. Preşedintele ţării ştia de el.
A fost incriminat comunismul care a confiscat proprietăţile românilor. Aşa a fost. Numai că în procesul de restaurare a proprietăţii şi-au vîrît coada şi nedrepţii, viclenii, impostorii. Judecătoriile româneşti, alergînd după dreptate, au acceptat documente asupra unor proprietăţi cărora li s-a schimbat regimul după Primul Război Mondial. Aşa multe proprietăţi din Transilvania au fost pretinse de urmaşii unor grofi care nu aveau nici un drept. Deoarece s-au făcut despăgubiri cu prilejul reformei agrare din vremea regelui Ferdinand. Prea uşor se uită procesul optanţilor care a durat vreo şapte ani. În urma acelui proces răsunător, bine stăpînit de mintea juridică a lui Nicolae Titulescu, Tribunalul Arbitral de la Paris a obligat Statul Român să plătească despăgubiri Ungariei şi optanţilor unguri. Prin Fondul Agrar deschis la o Bancă din Elveţia (Berna) s-a plătit echivalentul a peste 100 tone aur pur. Dovezile pot fi găsite în documente oficiale referitoare la clădiri şi păduri expropriate. Acum statul român se preface că nu ştie. Domnilor judecători şi primari, citiţi despre procesul optanţilor şi vă veţi lumina. Puţină istorie este de bun augur. Zic istoricii: cînd trupele Ungariei lui Horthy s-au retras din Ardealul de Nord au luat cu ele arhive esenţiale. Care acum sînt folosite abuziv şi fals. Legea a fost făcută cu multe ieşiri pentru ca reconstituirea proprietăţii să poată invoca acte care nu mai sînt sub controlul statului român. Listele cu despăgubiri din vremea regelui Ferdinand se află la Banca Naţională. S-a aşternut praful peste ele. Nimeni nu le-a clintit din loc. Profesorul Ioan Pop Sabău crede că pretenţiile de proprietate a urmaşilor optanţilor este o eroare gravă. Statul român a găsit legi de restituire şi în cazul acestora. Toate aceste proprietăţi au fost răscumpărate de statul român încă din 1930. Citiţi despre procesul optanţilor şi vă veţi lămuri. Este păcat că sîntem păcăliţi pe faţă. Avem şi noi dreptul la adevăr şi demnitate. Mai ales în Uniunea Europeană pe care ne place s-o invocăm.
